• De ce o revistĂ de literatură, artă şi spiritualitate?

    Iată că la începutul anului 2017 îşi face apariţia în spaţiul virtual (deocamdată!) o nouă revista de cultură şi artă! Unii se vor întreba: „De ce este nevoie! E plină piaţa de aşa ceva! Cine le citeşte? La ce folosesc!” Am să încerc să le răspund cu sinceritate. Pentru că două pâini sunt mai îndestulătoare decât una, trei mai mult decât două, iar o multitudine dă posibilitatea să alegi ceea ce doreşti, sau de ceea ce eşti interesat ca hrană spirituală. Şi apoi... mai am o motivaţie! E plină piaţa de publicaţii politice, de scandal, de proastă atitudine, de influenţare negativă, retrogradă, obscenă sau manipulată! O revistă de cultură încântă ochiul şi sufletul cititorului, creează o emoţie artistică, o gândire sănătoasă şi inspiră la creaţie! Am publicat în ultimii 15 ani zeci (poate chiar sute!) de debutanţi, dintre care unii au ajuns consacraţi, adică au devenit cunoscuţi datorită producţiilor sau cărţilor realizate... Chiar dacă am fost criticat câteodată că promovez ageamii, consider că a fost un succes chiar dacă din zece debutanţi a prevalat doar unul! Dar au fost mai mulţi... Îi invit pe toţi care au darul condeiului (sau cred că îl au!) sau creatorii oricărui gen de artă vizuală... să ne contacteze şi să fie alături de noi! Bucuria va fi reciprocă! O revistă virtuală sau pe hârtie se face uşor! Trebuie doar să îndeplineşti nişte condiţii. Adică să fii determinat, să-ţi programezi timpul pentru a o lucra, să înveţi cum să o prezinţi cititorilor, să ai corespondenţi care îţi trimit lucrări, şi nu în ultimul rând să ştii să îţi atragi cititorii, adică să te faci cunoscut! Simplu, nu-i aşa!

    Să ne citim de bine!

     

    George ROCA

    Sydney, Australia

    Februarie 2017

    Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.

     

     

  • EVENIMENTE CULTURALE

    APARIŢII EDITORIALE

    EVENIMENTE CULTURALE

    Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara

     

    BUCUREŞTI

    Muzeul Naţional de Artă Bucureşti împreună cu ICR organizează expoziţia ,,Pictura românească din colecţia Fundaţiei Bonte” vernisajul având loc pe data de 14 februarie 2017 la Muzeul Colecţiilor de Artă.

    Muzeul Naţional de Artă Bucureşti organizează conferinţa susţinută de Radu Preda, cu titlul ,,Trecutul recent între imagine şi realitate - Pledoarie pentru Muzeul Crimelor Comunismului”, ce va avea loc pe 15 februrie 2017 ora 18.30.

     

    Muzeul Naţional al Ţăranului Român organizează în data de 25 februarie 2017 ,,Târg de Mărţişor”.

     

    Muzeul Naţional al Satului ,,Dimitrie Gusti” organizează sub denumirea ,,Călător prin tradiţii de primăvară” ateliere de creativitate copiilor şi elevilor din data de 18 februarie 2017.

     

    Opera Naţională Bucureşti oferă iubitorilor de muzică concertul ,,Les Chemins de L’Amour” în 14 februarie 2017 ora 18.30.

    Opera Naţională Bucureşti invită spectatorii pe 16 februarie 2017 ora 18 la opera ,,Faust”.

    Opera Naţională Bucureşti organizează spectacolul de operă ,,Bărbierul din Sevilla” pe 18 februarie 2017 ora 18.30.

    ,,Elixirul dragostei” poate fi văzut pe scena Operei Naţionale Bucureşti pe 19 februarie 2017 ora 18.30.

    Opera Naţională Bucureşti oferă publicului în data de 22 februarie 2017 ora 18.30 spectacolul de operă ,,Nabucco”.

    Opera Naţională Bucureşti organizează concertul ,,Piazzolla Night” în data de 24 februarie 2017 ora 18.30.

    Opera Naţională Bucureşti invită iubitorii de muzică pe data de 25 februarie 2017 ora 18.30 la opera ,,Lucia di Lammermoor”.

     

    CLUJ – NAPOCA

     

    Muzeul de Artă Cluj-Napoca organizează evenimentul cultural ,,DEVI SUTRA. O călătorie fascinantă în India pe urmele poveştii lui Mircea Eliade în căutarea adevăratei Maitreyi Devi” pe 15 februarie 2017 ora 17 la Sala Tonitza.

    Muzeul de Artă Cluj-Napoca organizează expoziţia ,,Partea din spate a Păsării Paradisului. Mănâncă arta!” - Cabinetul de Colecţionar Daniel Spoierri. Vernisajul va avea loc pe 16 februarie 2017 ora 18.

     

    Muzeul Etnografic al Transilvaniei găzduieşte lansarea romanului ,,Anuţă dragă” scris de Bianca Tămaş. Evenimentul cultural va avea loc pe 16 februarie ora 17.30 la sediul central.

    Muzeul Etnografic al Transilvaniei organizează expoziţia ,,Van Gogh în alb şi negru. 100 de heliogravuri după desenele din colecţia Hydde Nieland”. Vernisajul va avea loc pe 17 februarie ora 17 la sediul central.

     

    Opera Naţională Română Cluj-Napoca organizează spectacolul ,,Don Quijote” pe 19 februarie ora 18.30.

     

    Opera Maghiară din Cluj prezintă ,,La Traviata” pe 16 februarie 2017 ora 18.30.

     

    Teatrul Naţional din Cluj-Napoca oferă iubitorilor de frumos spectacolul de teatru-dans ,,Eteroclit”, evenimentul teatral va avea loc pe 22 februarie 2017.

     

    IAŞI

    La Complexul Muzeal Naţional Moldova din Iaşi mai puteţi vizita expoziţia retrospectivă a pictorului Constantin Tofan intitulată ,,Periplu sentimental” până pe data de 20 februarie 2017.

     

    Teatrul Naţional ,,Vasile Alexandri” din Iaşi oferă publicului spectacolul ,,Cafeneaua” 17 februarie 2017 ora 19.

     

    Opera Naţională Română Iaşi oferă iubitorilor de muzică spectacolul de operă ,,La Traviata” în data de 15 februarie 2017 ora 18.30.

    Opera Naţională Română Iaşi vă invită la spectacolul ,,Opera în recital” pe 23 februarie 2017 ora 18.30.

     

     

    TIMIŞOARA

     

    La Muzeul de Artă Timişoara mai poate fi vizitată expoziţia ,,Selma Meerbaum – Tu, ştii tu, cum ţipă un corb?” până în data de 17 februarie 2017.

     

    Teatrul Naţional ,,Mihai Eminescu” Timişoara oferă publicului spectacolul ,,Hamlet” pe 14 februarie 2017 ora 18.

    Teatrul Naţional ,,Mihai Eminescu” Timişoara doreşte să ofere evenimentul teatral ,,Say it now” pe data de16 februarie 2017 ora 19 pentru toţi cei care iubesc spectacolul de teatru.

    ,,Aeroport” este un eveniment teatral oferit de Teatrul Naţional ,,Mihai Eminescu” Timişoara în data de 17 februarie 2017 ora 19.

    ,,O scrisoare pierdută” se joacă în data de 18 februarie ora 19 pe scena Teatrului Naţional ,,Mihai Eminescu” Timişoara.

    Teatrul Naţional ,,Mihai Eminescu” Timişoara oferă publicului spectacolul ,,Scrisori de dragoste către Stalin” pe 19 februarie 2017 ora 19.

    ,,Un Romeo şi o Julieta – un scandal urban” se joacă în data de 22 februarie 2017 ora 19 la Teatrul Naţional ,,Mihai Eminescu” Timişoara.

    Teatrul Naţional ,,Mihai Eminescu” Timişoara oferă spectacolul ,,Sarea în bucate” pe 24 februarie 2017 ora 11.

     

    Opera Naţională din Timişoara oferă iubitorilor de operă spectacolul ,,Rigoletto” pe 15 februarie 2017 ora 19.

    ,,Hansel şi Gretel” se joacă în data de 17 februarie 2017 ora 11 pe scena Operei Naţionale din Timişoara.

    ,,Trubadurul” pe scena Operei Naţionale din Timişoara pe 19 februarie 2017 ora 19.

    Opera Naţională din Timişoara oferă publicului iubitor de operă premiera ,,Seherezada” 24 februarie 2017 ora 19.

    APARIŢII EDITORIALE

  • LITERATURĂ

    TAINA SCRISULUI:

    FĂ BINE CEEA CE FACI!

     

    Am început să scriu de când eram la şcoala primară. Poate acestă meteahnă mi se trage de la admiraţia pe care o aveam faţă de fosta mea vecină, Doina Coman (alias Ana Blandiana) din Oradea. Surorile Coman, Doina şi Geta, locuiau într-o cladire lipită de-a noastră. Vroiam şi eu să fiu „scriitor” cu tot dinadinsul! Aşa că m-am zbătut destul de tare... să mă perfecţionez, sa scriu cât mai bine, să fiu publicat. Iubeam orele de limbă şi literatură română! Am avut profesori excelenţi care m-au încurajat. Printre ei, pe Gheorghe Grigurcu la liceu - renumitul critic literar din zilele noastre - şi apoi la facultatea de filologie pe distinşii Aurel Dragoş Munteanu, Iosif Pervain, Traian Blajovici, Cornel Săteanu, Dumitru Pop, Maria Alexandrescu-Vulişici, Valentin Chifor - toţi profesori universitari mai târziu - şi chiar şi pe Stelian Vasilescu, secretarul literar al teatrului din Oradea pe care trebuie neapărat să îl menţionez. La fel şi pe fraţii Lucian şi Ovidiu Drimba, ambii profesori universitari şi scriitori, personalităţi care au sclipit pe firmamentul literaturii române contemporane.

     

    Încercam să scriu cât mai bine! Corectam, ştergeam, refăceam un material cu multă meticulozitate. Mai târziu, în vremea studenţiei, mi-am găsit şi un slogan pe această temă, un dicton latin, „Age Quod Agis”, adică „Fă (bine) ce faci!”. Am început să studiez, să mă ocup mai minuţios de studiul limbii şi literaturii române, de stilistică, de exprimare, să frecventez diferite grupări şi cenacluri literare din Oradea şi mai apoi din Bucureşti, unde m-am mutat din oraşul de pe Crişul Repede. Am avut modele vii scrierile lui Eminescu, Labiş, Blaga, Goga, Arghezi, Paraschivescu, Stănescu, Creangă, Istrati, Barbu, Călinescu, Buşulenga, Sadoveanu, dar şi ale scriitorilor străini de alde Balzac, Cehov, Kafka, Twain, Dreiser, Galsworthy, Esenin, Orwell, Shakespeare, Khayyam, Eco, Coelho şi mulţi, mulţi alţii.

     

    Primele roade? Mi s-a publicat câteceva, pe ici pe colo, de la revista „Viaţa Studenţească” şi „Flacăra” din Bucureşti, până la „Crişana” din Oradea. Apoi am făcut, o vreme, o pauză de scris destul de substanţială, timp in care m-am (stră)mutat în Australia. Am cărat cu mine, ca mai toţi românii emigranţi, valize pline de carţi româneşti. Vroiam să mă înconjor de o mică Românie... literară, pentru a nu fi chiar atât de singur printre străini, pentru a nu uita de prieteni, de strămoşi, de limbă, de cultura mea naţională. Cărţile m-au ajutat să suport mai bine dezrădăcinarea şi m-au făcut să îmi reiau meteahna scrisului. Noi, cei aflaţi în afara graniţelor perimetrului naţional am încercat deseori să ne aducem aportul la literatura ţării de unde am plecat, la cultura acesteia. Prima mea lucrare a fost „Însemnele statului român contemporan”. Am simţit atunci că sunt obligat, că trebuie să fac cunoscut conaţionalilor mei aflaţi în străinatate importanţa acestor simboluri. Cu toate că, aici la Antipozi, nu am avut la îndemână prea multe informaţii bibiliografice, lucrarea a fost destul de consistentă şi bine primită de cititori. A fost publicată în cateva reviste româneşti şi mai târziu, graţie internetului, a ajuns să fie cunoscută şi celor din afara Australiei. Prinzând curaj, am început să scriu de toate, abordând diferite genuri precum poezie, jurnalistică, eseu, studii, comentarii, interviuri, critică literară, note de călătorie, povestiri şi literatură pentru copii. Numărul acestor producţii personale a depăşit peste o suta ca număr, fiind tipărite în peste 50 de publicaţii româneşti de pe patru continente.

     

    Pentru a ne perfecţiona „uneltele scrisului” este nevoie de a se ţine seama de mai multe reguli. Să citim cât mai mult, să învăţăm de la alţii - cu precădere de la specialişti ai scrisului -, să comparăm, să analizăm, să ne perfecţionăm stilul şi vocabularul limbii în care ne exprimăm. Aş putea zice că am învăţat mai multă limbă şi literatură română de când sunt în Australia decât am acumulat pe parcursul anilor de şcoală din România. Acolo era o necesitate, aici o fac din plăcere! Scrierea literară presupune un meşteşug al cuvintelor, care se bazează nu numai pe talent, ci şi pe studiu. Şi apoi, imboldul de a mai scrie, de a mai produce literatură, ţi-l dă şi bucuria publicării producţiilor personale, bucuria de a-ţi face cunoscute ideile şi simţămintele şi bucuria creată de aprecierile cititorilor.

     

    Pentru cine scriu? Pentru mine în primul rând! Îmi place să îmi citesc şi recitesc lucrarea, să o admir, să o critic, să o cresc ca pe un copil drag şi abia apoi să o prezint cititorilor mei. Aştept reacţiile acestora... Şi astfel simt că trăiesc, că pot să comunic cu lumea, că pot să fac cunoscut ceea ce gândesc, că pot să fac ceva util pentru oameni.

     

    Cum scriu? Caut să mă supun unor reguli învăţate cu timpul. Caut în ceea ce scriu sa fiu corect, sobru, dar binevoitor - optimist chiar - să am un echilibru în prezentarea faptelor, să mă informez cât mai bine consultând cât mai multe izvoare bibliografice, să nu intru în polemici (nici chiar politice! Sic!), să nu devin monoton, adică să scriu lucrări diferite ca tematică, ca stil şi ca producţie literară. Caut să fiu patriot, dar nu extremist, să promovez limba română, dar să nu marginalizez cultura altor popoare. Doresc să îmi influenţez cititorul în a gândi benefic, prezentându-i lucrări care îl liniştesc, îl bucură şi îl fac cointeresat.

     

    Despre ce scriu? Despre ceea ce cunosc şi ştiu! Cultiv idei şi prezint cititorului fapte care mă frământă şi pe mine, fapte care mă fac să îmi pun întrebări, sau fapte care îmi prezintă un interes deosebit. Dar nu zic că nu am şi hobby-uri, plăceri sau bucurii care aş dori să le exprim în scris. Fiind departe de România, nu mă pot implica întru totul în şabloanele clasice, contemporane, sau la modă, şi nici nu sunt atât de curajos precum Tristan Tzara, sau Florentin Smaradache să-mi inventez propriu-mi curent sau mişcare, precum dadaismul sau paradoxismul. Caut să practic sobrietea şi buna-cuviinţă, dar şi parodia şi ghiduşismul (cum îmi spunea odată regretatul George Pruteanu, Dumnezeu să-l odihnească!). Sunt influenţat totuşi de realism, de modernism, dar cel mai bine mă definesc printr-o apartenenţă la mişcarea naivo-optimistă (există oare?), mişcare ai cărei membri în relaţia cu lumea înconjurătoare încearcă să vădă întotdeauna jumătatea plină a paharului! Iubesc oamenii care scriu, îmi place să îi încurajez să producă literatură şi să îi promovez la publicaţiile cu care colaborez.

     

    George ROCA

    Sydney, Australia

    14 iulie 2012

     

    Elena BUICĂ

     

    TAINA SCRISULUI: CHEMĂRI LĂUNTRICE

     

    Aşezându-mă la masa de scris, adeseori simt cum scrisul devine o iscodire a firii omeneşti aflată într-o neîntreruptă căutare a desavarşirii personalităţii. Nu de puţine ori de-a lungul vieţii am avut astfel de preocupări. Cariera de profesoară mi-a oferit un câmp destul de larg de a observa cum se conturează personalitatea umană. De la un an la altul vedeam cum se încheagă personalitatea din urzeala atâtor trăsături, iar uneori, pe feţele unor copii, puteam desluşi conturul omului în devenire, viitorii oameni harnici, ori comozi, sau întreprinzători, viitoarele profesii - doctor veterinar, învăţătoare, agronom, ori întrezăream etapele din viaţa lor de maximă înflorire, pe buna gospodină, pe mama devotată. ori bunica cu vocaţie.

    Mi-l amintesc pe Bodo, la catalog era Marin Bogdan din clasa a X-a D la unul din liceele bucureştene, absentând ca să-şi asculte chemarea de a deveni solist de muzică uşoară. Câtă bătaie de cap a dat şcolii şi părinţilor, când a părăsit şcoala! Era un băiat inteligent, foarte plăcut şi bine educat, îmi era drag şi discutam cu el înţelegându-i flacăra interioară. Mie îmi inspira încredere, chiar dacă exista şi o nesiguranţă specifică unui astfel de gest aventuros. Ştiam că după ce-şi va pune bazele formării ca solist va reveni la studiile părăsite. Şi astăzi, Bodo este cel care încântă publicul prin prestaţia lui ca solist în formatia „Proconsul”, iar cultura generală pe care trebuia s-o primească în liceu şi-a găsit loc în preocupările sale ulterioare. Pentru calităţile lui, Ioana Băsescu, fiica primarului capitalei pe vremea aceea, Traian Băsescu, a făcut o adevarată pasiune şi i-a fost tovarăşă de viaţă câţiva ani. Când îl aud cântând, îi transmit întotdeauna alese gânduri şi mă bucur pentru el. Îi înţelegeam şi pe părinţii săi, care sufereau. Nu de puţine ori viaţa ne aduce în faţă situaţii când ne e greu să cântărim bine şi să luăm deciziile cele mai bune. Şi asta mai ales când sunt în joc valori sentimentale cu urmări care au bătaie lungă, cum este educaţia copiilor noştri.

    Sunt multe alte aspectele care-mi vin în minte, dar mă opresc acum la o întâmplare mai deosebită. Cam pe la începutul anilor ’70, doctorii începuseră să beneficieze de oarecare privilegii în strânsoarea chingilor comunismului. Părinţii vedeau intrarea copiilor lor la şcoala sanitară şi apoi la facultatea de medicină ca pe o frumoasă făgăduinţă pentru viitor şi de aceea, concurenţa la examene devenise o grea piatră de încercare. Se prezentau numai concurenţi cu notele cele mai mari.

    Într-un an când am fost numită ca profesor examinator de limba română la un liceu sanitar din Cluj şi corectam lucrările până noaptea târziu, cuprinsă de oboseală, am crezut că m-a furat somnul şi visez. Am deschis ochii mari privind o lucrare. Un candidat, în locul subiectului alcătuise o scrisoare către profesorul examinator. El spunea cam aşa: „Eu nu vreau să urmez cursurile acestui liceu, chiar dacă am note bune. Când văd sânge mi se strânge inima, iar oamenii suferinzi mă impresionează dureros, mai ales de când am văzut-o pe bunica zbătându-se şi murind în chinuri. Părinţii m-au obligat să vin la acest examen, dar mie mi-ar place să fiu mecanic, să învârt şuruburi, să repar motoare, biciclete, motociclete, tot ce e pe roţi, însă părinţii mei nici nu vor să audă de asta. Ei îmi spun că doctorii au condiţii materiale mai bune şi au şi mai multă independenţă faţă de ceilalţi oameni, deoarece nu poate să se bage partidul în profesia lor. Dar eu nu vreau şi nu pot să devin doctor. Vă rog să nu îmi puneţi nota 1 fiindcă atunci părinţii află ce am făcut eu la acest examen şi viaţa mea va fi foarte grea. Dacă aveţi copii şi îi iubiţi, poate că aveţi mai bună înţelegere decât părinţii mei. Vă rog din suflet să mă ajutaţi. Vă mulţumesc cu lacrimi în ochi.”

    Ce era de făcut? Nu puteam să pun orice fel de notă după bunul plac. Nu voiam nici să trădez copilul care îşi deschisese sufletul către mine, deşi nu mă cunoştea. Faptul că avea încredere în cadrul didactic care-i corecta lucrarea îl ridicase mult în ochii mei. Îl preţuiam şi pentru că ştia precis ce vrea de la viaţă şi că îşi stabilise traseul de urmat în mod clar. Pe de altă parte, îi înţelegeam şi pe părinţii lui. A doua zi, împreună cu preşedintele comisiei am hotărât să nu deconspirăm copilul. Am dat o notă insuficientă şi am alcătuit o notă explicativă pentru o eventuală anchetă.

    După deschiderea lucrărilor am văzut că era copilul vecinilor mei. Părinţii lui, fini intelectuali, erau oameni de admirat dar nu ocupau un loc în societate pe măsura valorii lor, aşa cum ar fi dorit acum pentru copilul lor şi de aceea forţau nota. Ulterior, am discutat şi cu copilul despre examen. Mi-a fost mereu recunoscător. I-am păstrat secretul. I-am urmărit evoluţia. A ajuns un apreciat inginer în domeniul motoarelor de avioane. Acum se află în Israel cu familia, ducând faima de român în lume.

    În această perioada, când atâtea valori s-au răsturnat şi România pare bolnavă, constituie un adevărat balsam existenta acelora care ştiu să-şi asculte chemarea interioară şi pot să ridice fiinţa umană pe culmi înalte. Aceştia formează filonul puternic al revigorării noastre ca popor, oamenii care pun în valoare faţa frumoasă a României, indiferent pe unde s-ar afla ei.

     

    Elena BUICĂ

    Pickering,Toronto, Canada

    14 iulie 2012

    NECONFIDENŢIAL!

    (FILE DE ISTORIE COTIDIANĂ)

    • Îl „cunosc” pe domnul Sergiu Brandea de acum câţiva ani, din vremea când am citit, cu mare plăcere, romanul „Strâmba”, prima sa scriere apărută în anul 2010. Titlul, relativ ciudat, este de fapt numele unei străzi din oraşul natal, Bârlad şi se constituie, prin calitatea informaţiei, într-un document istoric de valoare, iar prin calitatea scrierii ca un eveniment literar demn de a fi remarcat. Întreaga construcţie romanescă are drept fundal realitatea socio-economică, dar şi culturală a acestui oraş, rămas drag autorului, încă din perioada interbelică aceea în care se îmbinau în mod armonios tradiţiile culturale ale urbei, influenţată în toate planurile de comunitatea evreilor, una puternică din toate punctele de vedere şi bine reprezentată în toate segmentele sociale ale oraşului Bârlad. De fapt, această suprapunere şi interconectare de tradiţii culturale, excelent prezentată în piesa: Tache, Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa, bârlădean şi el, va conduce în timp la apariţia unei efervescenţe culturale în acest oraş din Moldova de mijloc, efervescenţă ale cărei urme benefice le găsim şi în prezent. Măcar prin faptul că în România funcţionează asociaţii ale oamenilor de cultură bârlădeni la Iaşi, Galaţi, Suceava, sau Bucureşti, iar multe din numele membrilor sunt nume de referinţă în fenomenul cultural contemporan.

     

    De curând însă am primit de la domnul Brandea o altă carte, un volum de reportaje, domnia sa fiind recunoscut ca un redutabil corespondent al mai multor publicaţii de limbă română din Israel. Aceasta fiind şi specialitatea sa literară de bază: reportajul. O specialitate dificilă pentru care trebuie să ai nu numai cultură, spirit de analiză şi sinteză ci, mai ales, acea „iuţeală” de condei care nu lasă evenimentul să se răcească aducându-l prompt şi corect la cunoştinţa publicului larg. Şi nu numai evenimentul ci şi discuţiile sau interpretările cuvenite, ori ce se ascunde în spatele faptelor.

     

    Destul de greu şi mai ales complicat de pus pe hârtie având în vedere că nu emoţiile, sau afectele tale contează ci adevărul şi corectitudinea prezentărilor, chiar dacă afectate în mod firesc de un inevitabil subiectivism.

     

    Volumul intitulat „Confidenţe” a fost editat la Iaşi (ed. 24:ORE 2016) se bucură de o pertinentă analiză făcută în prefaţă de criticul Ion Holban, iar eu, datorită acestor evenimente, dar şi a bunăvoinţei doamnei Martha Eşanu cea care mi-a dat cartea, mă aflu ca fericit cititor, printre primii.

     

    Structurată pe cinci capitole, fiecare cu specificul său încadrabil într-o temă mai largă, conţine 86 de articole care au văzut lumina tiparului de-a lungul timpului în diferite publicaţii. Ca un preambul doresc să-l citez pe autor cu două înţelepciuni din: Cuvânt înainte. A trecut implicaţiile financiare la capitolul pierderi, iar satisfacţiile compensatorii venite de la cititori prin cuvinte de laudă într-un viitor incert. Cum ştim cam toţi cei care ne îndeletnicim cu scrisul că acesta este reprezintă un adevăr ce tinde să devină axiomatic nu putem decât să ne bucurăm de prezenţa unui confrate lucid în rândurile noastre.

     

    Exact această luciditate, uneori dureroasă, străbate întreaga scriere, fiindcă în marea lor majoritate articolele, de fapt analize profunde ale unor evenimente cotidiene din Israel, fac lectura de-a dreptul pasionantă deşi acest termen pare incompatibil cu noţiunea de articol destinat publicării într-un ziar. Şi totuşi, prin dinamismul scrierii, dar şi prin nota de originalitate, ori a interogaţiilor ce se nasc după lectură cred că acesta este cuvântul potrivit.

     

    Dar despre ce scrie domnul Brandea? Firesc despre ţara sa, Israel, o ţară cu un trecut milenar, dar şi cu un prezent atât de incitant încât subiectele fierbinţi nu lipsesc deloc. Şi dacă ne gândim că orice eveniment care se petrece în această zonă are implicaţii planetare atunci vom vedea că interesul cu care citim fiecare articol este cât se poate de justificat. Nu voi intra în amănunte pentru că nu doresc să răpesc nimic din curiozitatea cititorului faţă de aceste scrieri. Doar că am fost deosebit de uimit să aflu cum minciuna şi manipularea opiniei publice, sub lozinca „politically correct”, dă rezultate uimitoare chiar împotriva oricărei logici. Voi aminti două articole. Acela în care se scrie despre un terorist care atacă soldaţi aflaţi în misiune şi îl răneşte pe unul dintre aceştia, deşi intenţiona să-l ucidă, dar când este, absolut firesc în condiţiile luptei, eliminat, se declanşează un teribil scandal în urma cărui militarul care-şi făcuse datoria ajunge în puşcărie, conducerea armatei face declaraţii aberante, iar mama teroristului îi cere imperativ prim-ministrului să îşi ceară scuze publice.

     

    Sau articolul referitor la un ofiţer cu mari merite în slujba ţării care, la vremea când aceste merite urmau să fie recunoscute, este acuzat de un grup de venerabile doamne că, în urmă cu cincizeci de ani, ofiţerul le făcuse propuneri indecente, sau chiar le hărţuise sexual. Şi chiar dacă ofiţerul a reuşit să demonteze acuzaţiile, cariera sa a fost compromisă. Pare incredibil! Exact aşa ne spune şi Sergiu Brandea în alt capitol al cărţii: „dacă acest circ n-ar avea consecinţe tragice, poate m-ar distra şi pe mine, deoarece faptele seamănă mult cu cele relatate în fabulele lui La Fontaine”.

     

    Mai sunt articole în care autorul dezbate problema existenţei statului Israel în actualul teritoriu. Pare puţin straniu acest subiect considerat de oamenii cu bun simţ ca un gest reparatoriu, chiar dacă foarte târziu, faţă de poporul evreu. Numai că reporterul aduce în discuţie controverse cât se poate de actuale pe această temă, iar unele nu vin de la cei mai înverşunaţi opozanţi, aceia consideraţi tradiţionali, ci de la oficialităţi din occident la care nici nu te aştepţi. Ciudat! Dar Sergiu Brandea are şi meritul de a ne atrage atenţia asupra faptului că oricând putem avea surprize mari referitoare la controversele pe această temă, una cu un uriaş potenţial exploziv, aşa cum am mai afirmat, pentru întreaga lume.

     

    Regăsim cu mare încântare firea de ironist bonom şi elegant a domnului Brandea în scrierile despre cum şi-a petrecut concediile, sau cum au reuşit cei din Rosh Pina, o aşezare întemeiată de olimii originari din România să „construiască” un muzeu al tradiţiilor specifice lor. Cât despre rădăcinile bârlădene aduce în pagină adevărate saga ale unor familii, iar faptul că numeşte România patria mamă este de natură să impresioneze mai ales acum când o mulţime de români autentici îşi reneagă originea atunci când se află pe alte meridiane. Avem de învăţat o lecţie de demnitate!

     

    Mă voi referi pe scurt şi la ultimul capitol al cărţii: Însemnări acolo unde găsim o mulţime de articole care ne pun în contact cu oamenii de litere de limbă română din Israel. Nume unul şi unul, întâlnite acum în presa scrisă din toată lumea, oameni care deschid noi orizonturi pentru orice cititor, dar mai ales pentru cei din România.

     

    Am încheiat lectura cu sentimentul că am parcurs filă cu filă o parte din istoria fabuloasă a Israelului aflând fapte cotidiene, acele fapte considerată mărunte, dar care sunt, precum rotiţele unui ceas retro, componentele marii istorii, cele fără de care aceasta din urmă nici nu se poate defini astfel.

     

    Ceea ce mă face să am un gând bun pentru autor şi să-mi doresc să mai citesc şi alte cărţi ale sale.

    ----------------------------------

    Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

    Iaşi, 10 februaire 2017

     

    Georgeta RESTEMAN

     

    TAINA SCRISULUI: REFUGIUL LACRIMII ASCUNSE

     

     

    Omul se naşte dintr-o geană de lumină, creşte frumos, cu soarele străjuindu-i viaţa, ca apoi să se stingă într-un amurg înroşit de poveri, de gânduri, de griji, trebuind musai să le lase în bună rânduială pentru ca sufletul său să-şi afle liniştea în „lumea de dincolo”… Şi-atunci când pleacă, ce ia cu el, numai Dumnezeu ştie.

    Dar în urmă ce lasă, oare? Case, averi fabuloase, conturi doldora de valute? - astăzi pot fi, mâine… nu se ştie! Dar copiii? Ei da, pentru că sunt dovada continuităţii în trecerea noastră vremelnică prin bastioanele vieţii, bucuria şi fericirea, lumina ochilor şi mulţumirea că îi vedem evoluând frumos, că am pregătit cum am ştiut mai bine pentru lupta cu viaţa, nepreţuite vlăstare crescute din noi. Apoi, imaginea ne rămâne, poate, într-o casetă cu amintiri stingându-se încet, încet, cu trecerea infailibilă a timpului… Dăinuie, însă, încărcate de semnificaţii, roadele minţii şi sufletului deopotrivă, ca nişte înşir’te mărgărite în rafturi de biblioteci, orânduite într-o linişte mângâiată de taine, file îngălbenite purtând peceţi de suflet, zbateri şi linişti, lumini şi umbre, în care nimeni, mai bine decât autorul, nu ştie câte întrebări şi câte răspunsuri, câte lacrimi şi câte zâmbete a adunat: ele, “urmele” trecerii noastre prin timp…

    Fânul cosit din poieniţa strânsă-n îmbrăţişarea codrului, freamătul frunzelor şi-amurgul răsfirând linişte încremenită pe crestele Apusenilor m-au întâmpinat în urmă cu mai bine de 51 de ani în Săcuieul meu de la poalele Vlădesei, atunci când Dumnezeu a hotărât că trebuie să dau mâna vieţii într-o existenţă ce avea să-şi urmeze, supusă, traiectoria numai de El ştiută. Lacrima mamei, peste „supărarea” dragului de tata - că nu eram fecior -, zâmbetul celor mai frumoase flori din „grădina curcubeului meu”, plânsetul pietrei sub şuierul vântului, susurul izvoarelor şi limpezimea lor, seninul fiecărei dimineţi şi clinchetul stelelor pe cerul nopţilor grele de-atâtea vise, mi-au fost ursitoare hărăzindu-mi dragoste de frumos, de linişte, de adevăr şi de oameni.

    Poate că aveam şi-un condei rătăcit prin căruţa încărcată de doruri pe care-am avut-o necontenit aproape, ori pe unde mi-a fost dat să ajung… Primul şi cel mai minunat dascăl, cel care mi-a îndreptat vârful condeiului în acea seninătate şi sfiiciune a sufletului de copil pe care-l port în mine şi azi, a fost doamna profesor Eugenia Potra, fiică a Săcuieului natal. De o frumuseţe sufletească cum rar întâlneşti, tânără, inteligentă, blândă, purtând podoabă de preţ într-un păr care se răsfira, ca o undă de apă liniştită, până aproape de şolduri (imagine pe care n-am uitat-o niciodată!) mi-a îndrumat naivele treceri prin tainele cuvântului la concursurile şi olimpiadele şcolare la care participam an de an, inoculându-mi dragoste şi aplecare spre literatură şi cuvânt. Astăzi şi-ntotdeauna nu pot să spun decât „Sărut mâna, doamna profesor!” pentru învăţăturile de-atunci care m-au urmat apoi toată viaţa, talismanul meu norocos în mânuirea cuvintelor într-o cuminţenie specifică ardeleanului care n-a încetat vreodată să existe…

    Viaţa cu surprizele ei te poartă adesea spre tărâmuri la care poate nici nu gândeşti, întâlneşti persoane - în aparenţă, întâmplător, dar, de fapt, cu un scop precis şi cu un rol nebănuit în viaţa ta -, ai o profesie dar nici prin cap nu-ţi trece că la un anumit moment vei face turnura spre un domeniu care părea iluzoriu şi intangibil. Deşi cu înclinaţie vizibilă spre disciplinele umaniste, m-am trezit, nici mai mult, nici mai puţin decât… inginer chimist – şi asta, culmea, tot datorită unui dascăl minunat – profesoara mea de chimie din primii doi ani de liceu, doamna Constanţa Pavel de la Liceul nr.10 din Cluj (prin anii 1975 – 1976… ).

    Pasionată de meseria de chimist, m-am simţit ofensată când directorul instituţiei în care lucram, cu un fler de clarvoiant rasat la care admirasem ascuţimea minţii dintotdeauna, mi-a comunicat că, fără comentarii, trebuie să urmez un curs de marketing şi comerţ internaţional şi de-abia după ce am pătruns în labirintul domeniului i-am mulţumit, pentru că mi se potrivea ca o mănuşă: mereu aveam de învăţat, mereu era de păşit pe un teren nesigur pe care trebuia să-l explorez şi să-l aduc aproape de interesele companiei, comunicare permanentă, o însemnată colecţie de cunoştinţe din toate domeniile, inventivitate şi mobilitate, fiecare în parte şi toate la un loc au făcut ca dintr-o obligaţie, munca aceasta să se transforme în pasiune animată de o nestăvilită sete de cunoaştere.

    Din nefericire, această perioadă a coincis cu multe, multe apăsări în plan personal, frământări şi lacrimi pe care le ascundeam cum mă pricepeam mai bine, că doar eram „om de marketing”, dar cu care scriam pe ce apucam, atunci când ajungeam în propria-mi singurătate; strângând din dinţi îmi ziceam mereu: “trebuie să izbândesc!” Scriam tot ce trăiam şi simţeam, departe de fiinţele dragi, părinţii mei, pentru că nu aveam altă cale de degrevare de încărcătura de probleme şi nevoi primite cu dărnicie de la viaţă, de care era nedezlipită aceeaşi căruţă încărcată cu doruri… Păstrez o parte din aceste ascunzişuri de lacrimi şi poate, odată, când voi avea îndemnul s-o fac, le voi aşterne în pagini cuminţi de carte.

    Evenimente nefericite m-au ţintuit în neputinţa de a munci câteva luni. Prin 2007, copila mea dragă, pentru a-mi uşura suferinţa m-a iniţiat în descoperirea internetului pe care-l utilizam doar pentru uz profesional în puţinele momente când eram „statică” - în mod frecvent, munca mea presupunea maximă mobilitate. Aşa am descoperit site-uri literare unde stăteam ore întregi şi citeam, observând că se pot face postări. Lucram în propria agenţie de turism şi cum mintea mea fugea la noi pieţe pentru produsele mele turistice, cu gândul mereu, mereu la sătucul care m-a dăruit cu dragoste de frumos şi de oameni, mi-a venit ideea organizării unei tabere de creaţie pentru cei care scriau pe site-uri (Esenţe, Reţeau literară, Umbra flăcării, etc) fiind tentată să „sparg sticla de şampanie la bordul navei” şi să le propun o activitate culturală pe care s-o organizez la Săcuieu. Impactul a fost nebănuit şi în 2009 visul meu s-a înfăptuit, şi încă dublu, pentru că două tabere am organizat în mai puţin de trei luni (mai – Băile Felix şi august – Săcuieu, judeţul Cluj). Aşa am cunoscut oameni minunaţi cu care am legat prietenii trainice şi care m-au încurajat în ceea ce avea să urmeze în viaţa mea: scriitorul braşovean Daniel Drăgan, Marian Malciu, Nicolae Nicoară-Horia, Viorela Codreanua Tiron şi alţii, iar la Săcuieu, surpriza cea mai plăcută, scriitorul australian de origine română, George Roca. Deşi de-abia ajuns de la Sydney la Oradea, a venit în aceeaşi zi spre Săcuieu pentru a nu pierde startul taberei.

    Dar până a ajunge la împlinire, sute, poate mii de texte şi poezie mi-au odihnit privirea şi mi-au umplut sufletul, deschizându-l spre ceea ce nu credeam că voi face vreodată, poezie. Timid, naiv, şchiopătând pe alocuri am îndrăznit şi-am păşit acolo unde simţeam că lacrima îşi găsise refugiul şi sufletul liniştea. Simţeam că tot ce scriam atunci, mai scrisesem cândva şi aveam impresia că, de fapt, retrăiesc în altă dimensiune fiecare vers, fiecare strofa, fiecare poezie. „Când scriu mă umplu de frumos şi pace” este versul pe care l-am aşezat pe fruntalul volumului meu de debut, pentru că el spune mai mult decât o pot face o mie de cuvinte. Aşa a început povestea… şi ea continuă, pentru că lacrima nu-mi dă pace şi nici nu se desprinde de suflet căruţa mea cu doruri…

    Că am avut şansa să fiu mereu încurajată şi îndrumată de oameni minunaţi deveniţi buni prieteni, este o reală binecuvântare pentru că ei au demonstrat de atâtea ori că merită să rămână pentru totdeauna în cartea de aur a sufletului meu: George Roca, Daniel Drăgan, Marian Malciu, Octavian Curpaş (jurnalistul orădean din Arizona, SUA şi „vinovat” principal de îndrăzneala mea de a scrie proză), Cezarina Adamescu, Elena Buică din Canada, Mihai Batog-Bujeniţă şi mulţi alţii care, cu îngăduinţă, cu o vorbă bună, au supravegheat, promovat scrierile mele, mai ales în publicaţiile diasporei româneşti.

    Fiecare în parte şi toţi laolaltă m-au ajutat, practic, să mă reinventez şi să-mi aflu linştea în vârful condeiului, purtătorul atâtor taine. Parcă, până şi căruţa mea cu vise şi doruri se urneşte mai uşor de când am descoperit nepreţuitul refugiu al lacrimii ascunse…

     

    Georgeta RESTEMAN

    Limassol, Cipru

    22 iulie 2012

  • SPIRITUALITATE

    PICURI (NECESARI)

    DE ÎNŢELEPCIUNE

    CUGETĂRI”, vol. IX

    Sunt absolut convins că nimic nu este întâmplător, toate se petrec în viaţa aceasta prin Pronia Divină, care ne călăuzeşte, iar Duhul cel Sfânt rămâne Lumina permanentă către astral. Mulţumind pentru noul răsărit al vieţii noastre, gândurile se întrepătrund adesea cu tumultul vieţii care, vrem sau nu vrem, readuc în conştiința noastră semnalul că trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea supremă cu Cel care ne-a creat. Atunci, întorcând capul în urmă, ne revedem această petrecere, analizând adesea ce am făcut şi ce ar trebui să mai completăm la statutul nostru. Într-o poezie personală gândeam la un moment dat:

     

    ,,Săraci, o prea săraci am fi
    De n-am avea o călauză a noastră,
    E prea puţin o pasăre măiastră-
    Căci, cu nimic nu poţi asemui
    Această Carte reînviind istorii,
    Balsam vindecător şi fară de pereche,
    Mai nouă parcă, dar atât de veche
    Scriptura Sfântă, urcuşul spre glorii.

    …………………………………………

    Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă

    Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii,
    Purtând învăţătură hotărâtoare lumii,
    Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă.

    (Lumina Cărţii Sfinte)

     

    Da, iată avem povăţuitorul suprem, care este Sfânta Scriptură de valoare incontestabilă, codul după care trebuie să ne coordonăm viaţa pentru a ajunge cât mai aproape de desăvârşire. Avem şi talanţii pe care i-am primit din partea Atotputernicului Dumnezeu, iar datoria de căpetenie este să nu-i păstrăm sub ţărână până la venirea Lui, ci să-i facem să se înmulţească – aceasta este adevărata datorie pe care o avem de indeplinit.

    Cu părintele Ilie Bucur nu m-am întâlnit întâmplător, aşa trebuia să fie, iar prima impresie când l-am descoperit a fost oarecum de impact. Parcă revedeam chipul unui urmaş a lui Hristos revenit din vremi patriarhale, iradiind blândeţe, dar şi înţelepciune. Mai apoi am descoperit preotul iubitor de norod şi ţară, cât şi cărturarul neobosit, mereu aplecat cu drag şi reverenţă către frumuseţea slovei noastre străvechi. După cum singur mărturiseşte părintele: În urmă cu 11 ani, Bunul Dumnezeu, Întreit în Persoană: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a dorit ca viaţa mea să primească o nouă direcţie; o direcţie pe care eu nu am anticipat-o niciodată. Aşa se face că la acele momente delicate din ego-ul meu, am primit „de sus” o „veste-îndrumare” prin care eram nevoit să aştern pe hârtie, să scriu, din ceea ce citisem sau am acumulat în anii de şcoală. Îmi aduc aminte că am promis Providenţei, ca o compensaţie bunătăţii divine asupra fiinţei mele, să scriu 12 cărţi din înţelepciunea lumii, a marilor oameni de ştiinţă, religie şi alte domenii.

    Întâmplătoare nu este această cifră, biblic vorbind, 12 reprezintă vârsta la care Fiul lui Dumnezeu merge la Templu, dar şi numărul căderilor sub cruce pentru asumarea deplină a suferinţei crucificate în perspectiva restaurării noastre. Apostolii au fost tot atâţia, 12 ne aduce aminte şi de cele 12 coşuri cu firimituri şi de săturarea mulţimilor cu Hristos euharistic - ,,Pâinea ce S-a coborât din cer”.

    Capitolul IX al Evangheliei de la Luca ne descoperă o cifră, 12, care este şi simbol al tămăduirii, având ca singur izvor pe Hristos, Cel care vindecă boala şi neputinţa din popor. Tot El vindecă pe femeia care de 12 ani se afla într-o grea neputinţă în timp ce se îndreptă spre casa lui Iair, mai marele sinagogii, pentru a înfăptui o nouă minune cu fiica acestuia în vârsta de 12 ani.

    V-aţi luat o … dulce povară şi iată roadele nu au întârziat.

    PICURI DE ÎNŢELEPCIUNE „CUGETĂRI”, volumul IX, vine să ne îmbogăţească cugetul, să ne redea, dacă era necesar, încrederea, să ne readucă în atenţie cuvinte de suflet ale înţelepților neamului şi nu numai. Folosind ca lectură un bogat material bibliografic din care amintim autori precum: Andrei Andreicuţ, Mitropolitul, Antonie Plămădeală Mitropolitul, Monahul Agapie al Athosului, Protosinghelul Nicodim Măndiţă, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Episcop Ioan Mihălţan, Paul Evdokimov, Nicolae Iorga, Dan Puric, Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea, Marlova Nicuşor, iar lista ar fi prea lungă enumerându-i pe toţi, dar şi Sfânta Scriptură sau Filocalia, părintele Ilie, nume predestinat, dimpreună cu doamna prof. ROZALIA BRÂNDAŞ aşează la loc de cinste în paginile cărţii ,, …valori constructive ale marilor noştri înaintaşi, ale căror fapte sunt vrednice de urmat”, cum se menţionează din primele pagini pentru ,,o îndreptare a acestor „strâmbi democraţi”, o redeşteptare din somnul imnic românesc, dar şi cel biblic, adică, aşa cum am spune „de la vlădică la opincă”, aşa cum se menţionează in alt loc, iar noi: „Fiecare în particular, în familie, în societate, la locul de muncă, dacă vom fi cu gândul curat şi smerit care „face din om înger” (pr. prof dr. Mircea Păcuraru), spun că ne vom împlini menirea.

    Ideea de Dumnezeu, sfinţenie, biserică, patrie, popor, limbă, înţelepciune, istorie, dreptate, iertare, frumos, precum ,,mirosul de bună mireasmă” însoţesc lecturarea cărţii de faţă, creează o stare reconfortantă, naşte noi întrebări, dar generează şi răspunsuri.

    O selecţie complexă de texte şi citate, ceea ce ne îndreptăţește să afirmăm faptul că pr. ILIE BUCUR şi prof. ROZALIA BRÂNDAŞ cu rafinament şi inteligenţă aduc în faţa cititorului teme majore, teme necesare în evoluţia noastră ca popor, neam tracic, ceea ce ne face să conchidem încă o dată că statornicia noastră pe această ,,gură de rai” este bine sedimentată, certificând faptul că paşii Apostolului Românilor - Sfântul Andrei au călcat pământul Scythia Minor (Sciţia Mică), Dobrogea de astăzi (mărturiile fiind indubitabile), iar dreapta credinţă motivându-ne întru totul.

    Frumuseţea acestei cărţi se găseşte în taina lecturii, trebuie să o descoperim fiecare.

    Felicitând autorii pentru acest reuşit demers, urându-le HAR Şi CONDEI în continuare aş încheia uzând de un citat care se regăseşte tot în această carte: „JUR” că voi susţine totdeauna naţiunea noastră românească pe calea dreaptă şi legiuită şi o voi apăra cu toate puterile. „JUR” că voi ţine şi voi apăra legea şi limba noastră cea străbună românească, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea!...

    ,,Din jurământul lui Avram Iancu (1824-1872)

    .Pr.stavr. Radu Botiş, L.S.R. & U.Z.P.R.

     

    SPIRITUALITATE

  • TEATRU, MUZICĂ

    ,,Focul creaţiei mereu aprins”

    în sufletul actorului Radu Botar

    articol de Cristina OPREA

     

    Pe data de 4 februarie 2017 la Teatrul ,,Aureliu Manea” din Turda a fost prezent Teatru de Nord din Satu Mare cu spectacolul ,,Cabinierul” de Ronald Harwood în regia lui Ovidiu Caiţa. A fost o sărbătoare pentru publicul prezent deoarece se reîntorcea pe scândura tetrului, cel mai iubit şi admirat actor turdean Radu BOTAR.

    Spectacolul a avut premiera pe data de 23 octombrie 2016 la Satu Mare şi a fost pentru prima dată jucat în Turda. Din distribuţie fac parte Radu Botar şi Ciprian Vultur, doi actori de excepţie, două expresii, două trăiri. O descriere a două vieţi, fiecare dintre personaje având experienţele sale, treceri de la agonie la extaz, de la bucurie la amara tristeţe. Două vieţi trăite şi sacrificate pe altarul artei. Spectacolul este complex, cu multe interogaţii asupra existenţei umane în general şi asupra condiţiei artistului în special. Este o mărturisire despre viaţă. Ce înseamnă sa fii artist? Să te dăruieşti total, fără a aştepta vreo apreciere, totul în numele talentului primit la naştere şi cultivat pe parcursul vieţii. Piesa de teatru este rotundă prin conceperea ei, ca un cerc al vieţii şi al morţii. Totul se întâmplă cu o anumită ritmicitate, un actor îmbracă şi dezbracă multe costume, învaţă nenumărate roluri, este un chip oglindit în multe oglinzi, dar când pleacă din lumea aceasta, pleacă exact cum a venit. Fiecare dintre noi suntem actori pe scena propriei vieţi, avem în teatrul nostru deschisă uşa către un public, format din prieteni şi cunoştinţe, care nu ştii dacă îţi apreciază munca, dar tu mergi înainte, purtându-ţi găndurile şi trăirile, îmbrăcând haine mai mici sau mai mari, care ţi se potrivesc sau nu, rostogolindu-ţi cercul vieţii fără să ai puterea să te opreşti şi să te întrebi dacă e bine sau nu drumul ales, dacă se merită sau nu să continui.

    În programul de sală actorul Radu Botar afirma ,,Doi ani şi jumătate ca să mă întâlnesc cu ,,Domnul” (numele personajului interpretat). Doi ani şi jumătate ca să descopăr dimensiunea cosmică a ceea ce umilii actori încercăm, în lumina crudă a reflectoarelor şi în privirea uneori circumspectă a spectatorului, să arătăm pentru ce ardem, pentru ce ne scurtăm viaţa seară de seară, cu bună ştiinţă, pentru că există Daimon şi Dumnezeu într-o unitate perfectă care ţine de focul creaţiei mereu aprins, fiindcă întotdeauna se va găsi un nebun Prometeu care să moară dăruind acest foc dimpreună cu ficaţii săi, vulturului.”

    Aşa este hărăzit artistul. Iar Radu Botar, un actor de mare forţă a ştiut să transmită publicului toate aceste stări, să pătrundă în sufletul fiecăruia, dincolo de vorbele spuse, marcând vizibil fiecare spectator în parte. Asta se putea citi pe chipul fiecăruia, în momentul în care a căzut cortina. În faţa unei săli pline, domnia sa s-a dăruit, a jucat magistral, prin ambele tipuri de exprimări, limbajul verbal şi cel non-verbal. A trecut cu mare măiestrie de la rolul actorului ajuns la un prag existenţial, la rolul din teatrul elisabetan, mai bine spus la interpretarea unui personaj – regele Lear din piesa scrisă de Wiliam Shakespeare.

    Aceste două planuri ale fiinţei sunt redate interesant şi în viziunea regizorului Ovidiu Caiţa care dispune jocul actoricesc atât pe orizontala vieţii, simbolizată de orizontala scenei, cât şi pe verticala evoluţiei carierei artistice, simbolizată de scena amplasată deasupra celei existente, ca o paralelă, între viaţă şi carieră, legate fiind de o scară, un semn al evoluţiei, un semn al unei sinusoide a vieţii.

    Nu se poate interpreta regele Lear la orice vîrstă, este un fel de examen de maturitate. Şi de aceea am putut descoperi la Radu Botar o altă energie, dublată de multă abilitate şi forţă interioară, o profunzime a trăirilor.

    Ciprian Vultur a jucat rolul lui Norman, cabinierul ce şi-a dăruit viaţa pentru a fi alături de marele actor. Interpretarea sa a cucerit prin firescul ei, prin modul de construire a personajului. Cabinierul îşi începe meseria alături de actor, îndurând capriciile, frământările, angoasele, tensiunile acestuia şi o încheie o dată cu sfârşitul fizic al acestuia, trăind cea mai cumplită dezamăgire. El trăieşte alături de actor fiecare clipă cu intensitate maximă. Şi cred că o definiţie a actorului o dă chiar Ciprian Vultur, în programul de sală ,,Respiraţie! Emoţie! Gând! Generozitate! Camaradenie!”

    Interesantă este şi viziunea scenografică a lui Alexandru Radu. Redând atmosfera anilor ’30 prin diferite elemente de mobilier, secţionează vizual anumite zone, oferind impresia, prin compartimentările respective, a unui spaţiu existenţial bine gestionat, chiar dacă acesta se află undeva, sub scenă. Cabina aceasta este decorată ca şi viaţa actorului, cu zone de umbră, de lumină, de odihnă sau de transformare, de machiaj. Dar totul se întâmplă acolo. Cabina este de fapt un fel de creuzet.

    Aplauzele au fost cele mai frumoase flori oferite de public celor doi actori.

    Nu ştiu ce a fost în sufletele celor prezenţi, dar eu am trăit la mare intensitate acest spectacol. M-am întrebat oare ce a simţit în sufletul său Radu Botar. Am înţeles citând anumite poezii sau gânduri de pe blogul domniei sale. Şi tot aici am găsit un citat din Aureliu Manea publicat în 2012 pe blog de către maestrul Botar, pe care doresc să îl folosesc în încheierea acestui articol "Doresc un teatru etic, estetic, filosofic, adică plin de adevăr, bine și frumos. Teatrul meu va avea un conducător spiritual conceput în cuvintele dialogurilor lui Platon. Socrate este un fel de moașă ce știe să nască în fiecare om adevărul.

    Vă mulţumesc domnule Radu Botar pentru acest eveniment teatral oferit cu generozitate.

    Cercetare despre muzică şi folclor interviu cu Benji Fox – Rosen

    articol de Cristina OPREA

     

    Am avut plăcerea ca în data de 20 iulie la ora 19 să particip la un concert deosebit de muzică yiddish, în grădina cafenelei culturale ,,LA PAPION” din Turda. Acest concert a fost susţinut de doi tineri americani Benjy Fox-Rosen şi Jack Shulmann şi organizat de Centrul pentru Democraţie ,,Ion Raţiu”.

    Din dorinţa de a afla mai multe amănunte am avut un dialog cu unul dintre protagonişti, este vorba de Benjy Fox-Rosen, solist, basist şi compozitor, care m-a impresionat nu numai ca interpret ci şi pentru faptul că a învăţat limba română într-un an, în Republica Moldova.

    Cristina OPREA: Povestiţi-mi puţin despre dumneavoastră.

    Benjy FOX-ROSEN: Mă numesc Benjamin Fox-Rosen. Eu sunt muzician şi cânt cu vocea şi contrabasul. Cânt mai mult muzică yiddish, evreiască, din zona Europa de Est. Am locuit un an la Chişinău, am avut Bursa Fulbright, problema centrală a fost să fac o investigare despre muzica şi folclorul yiddish, muzica şi folclorul din Basarabia. Am făcut un an acolo pe studiu de voce cu maestru Ion Palencu, care cântă la operă acolo şi este din Cernăuţi şi cu el am învăţat doine şi piese din folclor românesc. Cânt şi cântece yiddish care provin din zona Basarabia, Moldova.

    Cristina OPREA: Al câtelea concert susţinut în România este acesta?

    Benjy FOX-ROSEN: Prima dată am venit în România în 2009. Am făcut un concert la Viena. După aceasta m-a invitat nevasta mea, care în timpul acela locuia la Sighişoara. ,,Uite, vii în România, o să organizezi câteva concerte şi vedem cum merge”. Am cântat cu colega mea, violonistă, se numeşte Sarah Alden, am făcut câteva concerte. Primul concert am făcut fără maşină, cu transport public. Am făcut cinci zile de concert, am văzut patru răsărituri de soare. Am fost la Satu-Mare, la Sighet am concentrat. Aşa a fost, foarte obositor, dar şi foarte inspirat pentru că am văzut foarte multe sinagogi. Evreii au plecat sau au dispărut în timpul războiului. Pentru mine este o întrebare foarte mare, în România acuma şi mai mult în zonele în care au fost multiculturale, cum să se păstreze o cultură care nu este? Ce înseamnă cultura plecată şi ce valoare culturală are o clădire care rămâne goală? Şi sunt aşa de multe sinagogi în ţara asta care pur şi simplu sunt goale şi cu timpul tac.

    Cristina OPREA: Este un respect pentru evrei din partea românilor. Întotdeauna a existat un respect pentru cultura evreiască. Povestiţi-ne despre familia dumneavoastră şi de ce aţi ales Europa de Est?

    Benjy FOX-ROSEN: Familia mea provine din Europa de Est şi din Europa de Vest. Bunicii mei sunt europeni care au fost alungaţi în timpul războiului, au plecat din Viena, Dortmund, Lemberg şi Cracovia. Am interes pentru această cultură a evreilor, esste deosebită şi are legătură cu muzica românească, cu folclorul din Ucraina.

    Cristina OPREA: Cum de aţi învăţat limba română?

    Benjy FOX-ROSEN: Am stat un an la Chişinău şi acolo am avut o profesoară care ne-a învăţat română.

    Cristina OPREA: Sunteţi căsătorit în România?

    Benjy FOX-ROSEN: Soţia mea este americancă şi a fost voluntară la Corpul Păcii şi a fost aici din 2007.

    Cristina OPREA: De aici din Turda, unde mai urmează să susţineţi concerte?

    Benjy FOX-ROSEN: Mâine facem un concert la Sighişoara, acolo la sinagogă, apoi pe 23 iulie avem concert într-un sat de lângă Sibiu, la cincisprezece kilometri şi apoi la Casa Tranzit din Cluj.

    Cristina OPREA: Ce doriţi să realizaţi? Care este scopul?

    Benjy FOX-ROSEN: Acum eu fac un proiect despre cântecele de leagăn din Ardeal şi interesul meu este pentru o zonă geografică. Fiindcă în mod normal folclorul este organizat prin punctele de reetnică. Se spune că melodia asta are calitate românească şi aparţine românilor. Din punctul meu de vedere, această întrebare – a cui este melodia? Nu este foarte importantă. Pe aceeaşi melodie au dansat şi români şi evrei şi ţigani şi maghiari. Întrebarea interesantă este pentru mine, cum sunt cântecele din acelaşi gen, în diferite culturi? Ce au comun între ele? Am început proiectul căutând în yiddish, germană, maghiară, română şi ţigănească, dacă o să găsesc, cântece de leagăn. Am zis să fac un proiect, nu ştiu dacă va fi un concert sau o instalaţie. Acesta este urmăorul proiect.

    Cristina OPREA: Soţia vă susţine în proiecte?

    Benjy FOX-ROSEN: Soţia mă ajută tot timpul cu toate. Soţia mea vorbeşte bine limba germană şi eu vorbesc în germană dar vorbeşte mai bine decât mine, dar mă ajută. Soţia mea este cercetătoare la arhivă şi face un proiect despre arhive, aici. Cunoaşte foarte bine arhivele. Eu culeg cântece şi din arhive, am fost şi la Institutul ,,Brăiloiu”.

    Cristina OPREA: Ce puteţi să îmi spuneţi despre prietenul şi partenerul dumneavoastră de scenă?

    Benjy FOX-ROSEN: Îl cheamă Jack Schulmann. Am făcut cunoştinţă cu Jack în New York, probabil prin 2003, prin fratele meu. Au studiat la New York University împreună. Fratele meu mi-a făcut cunoştiinţă. Am cântat mai mult muzică jazz. Aş spune că prin Jack am învăţat foarte mult despre muzică.

    Cristina OPREA: Vă mulţumesc frumos pentru interviu şi vă doresc succes în proiectele viitoare.

    Astfel s-a încheiat scurtul interviu cu un tânăr muzician, foarte talentat, care îşi dedică parte din timp cercetării muzicii, inclusiv a folclorului românesc, un tânăr extrem de ambiţios, care a învăţat inclusiv limba română pentru a putea aprofunda cercetările sale în domeniul folclorului autentic şi a muzicii tradiţionale româneşti.

  • SOCIAL MEDIA

  • CITATUL ZILEI

     

     

    Inlauntrul nostru suntem la fel, cultura e singura care face diferenta.

     

    Confucius

  • ARTICOLE, PARERI. IDEI INSIRATE ...

    All Posts
    ×